Partajează asta:

Fie iarna cât de grea,
Eu îmi văd de treaba mea.

Nu-i problemă gerul mare,
Nici zăpada în troieni,
Că-s freelancer, lucru mare,
În aceste crude vremi.

Lucrând de zor la căldurică,
Încingând procesoarele,
Îmi veni un gând în minte 
Cum că bunicile, mamele,
Prietenele, colegele și clientele,
Merită un mărțișor.

Asta pe lângă atenția ce li se cuvine zi de zi…

La mulți ani să ne trăiți și să ne colorați viețile într-o continuă primăvară! 🙂
Vă mulțumesc!

 

Partajează asta:

Bună seara dragi cititori,

A trecut ceva timp de când mi-am făcut timp să mai aștern măcar o parte din milioanele de gânduri pe foaie, însă mă bucur că am prilejul de a vă împărtăși o experiență mai rar promovată în vremurile noastre – un exemplu de bune practici, de omenie și de respect.

Au trecut 56 de ore deja de atunci, de când, revenit la lucru, fac mici pauze, căci timpul înseamnă bani – cel puțin așa spun unii (se mai și apropie fatidica zi de 25), și  nu pot să las deoparte un gând ce nu-mi dă pace, o vorbă strămoșească ce ne aduce aminte de noi, de OAMENI, de bunătate.

In necessariis unitas, in dubiis libertas, in omnibus caritas

Tocmai de aceea am luat o scurtă pauză ca să vă spun că există speranță, că există oameni cumsecade și că imaginea pe care ne-o creează mass media și cei de la guvernare nu este imaginea realității în care trăim.

Am ajuns la Sighișoara spre seară, cu o persoană minunată, o prietenă care a stat câteva zile în România și care trebuia să plece cu trenul la miez de noapte. După ce cu greu s-a rezolvat problema achiziționării biletului de tren – până la urmă a făcut o rezervare online, a apărut o altă problemă – necesitatea imprimării legitimației de călătorie – NU pot să înțeleg de ce un document emis electronic mai trebuie și imprimat în secolul XXI – e o risipă de resurse și timp.

Apare întrebarea:
– Unde în Sighișoara se găsește vreo tipografie, copy-shop sau alt local – hotel ori restaurant deschis, unde s-ar putea imprima un bilet la orele 20.30?
– NICĂIERI.

Tocmai atunci, după o plimbare pe centru fără șanse de reușită, îndreptându-ne spre mașină, trecem prin fața Poliției Locale, și îl întreb pe domnul ieșit în ușă dacă nu ne poate îndruma în găsirea unei soluții la problema noastră – cealaltă opțiune extremă fiind cea de a face vreo 120 de km doar pentru imprimarea unei pagini.
Ei bine, am primit răspunsul la care oarecum mă așteptam „- Cu certitudine NU aveți unde să imprimați, mai ales la ora aceasta”.
Fac câțiva pași spre mașină, și vine răspunsul la care NU mă așteptam „- Dar  putem încerca să vi-l imprimăm noi, dacă reușim.”
Ei bine, în acel moment, vorbele domnului Nerișanu mi-au spulberat orice urmă de îndoială legată de caracterul omenos al unui om al legii și mi-am adus aminte brusc de toate clipele în care am interacționat cu diversele structuri polițienești. Din obișnuință i-am mulțumit instant pentru amabilitate și spiritul civic, la care, cu un zâmbet pe față, mi-a replicat să nu zic hop înainte să sar șanțul, că poate nu reușește să ne ajute.

Ne-am uitat lung la el și nu înțelegeam de ce. Ne-am lămurit ulterior. 😉

Ne-a poftit înăuntru și, în urma unor lupte seculare cu infrastructura IT (Internet) și echipamentul din dotare (Dell Pentium IV și nemuritorul XP) ce au durat vreo oră, am reușit să imprimăm o pagină.
Pe la jumătatea misiunii care părea chiar imposibile, prietena mea era dispusă să renunțe, să plecăm, și să se descurce cum poate pe tren cu controlorul.

Ei bine, în acea oră de așteptare mi-am adus aminte de paradoxul dintre oamenii minunați care lucrează în sistem și slăbiciunea și proasta guvernare a acestuia de către cei ce au putere de decizie. Mi-am adus aminte de posturile de poliție ce nu au minimul necesar de consumabile (hârtie ori toner), ori de polițiștii care fac autostopul, merg cu autobuzul ca să ajungă la structurile superioare în interes de serviciu, de școlile fără consumabile ori căldură și de dispensarele fără apă curentă ori instrumentar adecvat. Mi-am adus aminte de gâlceava de la acea oră din Guvern, unde cei cu burțile pline și fără griji la purtător – unii poate doar grija DNA-ului o au ocazional, se ceartă ca copiii în curtea școlii pe banii noștri, ai contribuabililor, ai celor din sectorul privat, ai cetățenilor care lucrează 8-10 ore, pe o mie de lei (10 milioane vechi), cât să aibă cu ce-și hrăni familia. Se decidea soarta Guvernului, iarăși …

Atunci am realizat încă o dată că există unitate, că omenia există printre noi, oamenii simpli, cei care avem tangență zilnic cu realitatea, însă se pierde în cercurile „mai înalte” unde nu mai există spirit civic, doar interes personal.
Bine că sunt fonduri pentru majorarea salariilor celor ce deja au mai mult decât pot cheltui și bani de protocol pentru deplasările în „interes de serviciu”, dar nu avem fonduri pentru comunitățile locale mai mici sau mai mari, pentru școli, dispensare, poliție, etc. NU sunt bani pentru umanitate, doar pentru acțiuni inumane manifestate prin indiferență sau rea-voință în cheltuirea banilor publici, și aceia puțini.

La plecare am mulțumit și le-am spus că le voi răscumpăra cumva actul de respect față de cetățean, cu un mesaj de mulțumire pe saitul Poliției Locale Sighișoara – mi s-a comunicat că nu există așa ceva. De aceea le mulțumesc aici cu speranța că va ajunge mesajul la ei, la cei ce au grijă de ordinea publică într-un oraș medieval, ce uneori e doldora de turiști străini.

Vouă, cititorilor, vreau să vă atrag atenția prin acest mesaj că:
1. Un gest mic are un impact mare.
2. Calitățile de lider pot fi demonstrate și prin acțiuni mici, făcute la momentul potrivit.
3. Umanitatea există și va exista, chiar și dincolo de tehnologie, birocrație și politichie.
4. Nimic nu se pierde, totul se reciclează.
5. Risipa banului public nu se vede cu ochiul liber, însă se simte.
6. Am rugămintea ca, dacă este printre voi cineva dispus să facă o donație, cât de mică, este rugat să mă contacteze în privat, să cumpărăm/să reciclăm măcar un dual-core cu Windows 7 și să-l ducem domnilor de la Sighișoara și/sau să le facem o pagină web de prezentare. Fiecare dintre voi poate să facă un astfel de gest, o astfel de donație în cazurile cunoscute din zonele de care aparțin – indiferent că vorbim de o școală, de un post de poliție, de un dispensar, pentru că suntem cu toții oameni, iar aceasta este definiția omului, așa cum îl văd eu:

 În lucrurile necesare unitate, în lucrurile îndoielnice libertate, în toate lucrurile bunătate.

Vă mulțumesc pentru sprijin și pentru că dați dovadă de umanitate. Viitorul este în mâinile noastre!

Aut viam inveniam aut faciam.

 

Partajează asta:

Dragă cititorule,

Acum, la început de an, îți mulțumesc că mi-ai fost și că îmi ești alături – indiferent că ești membru al familiei, prieten, coleg, partener, client sau un simplu trecător cu care mi s-au intersectat drumurile și, în speranța că ți-ai încheiat socotelile la cumpăna dintre ani, odată cu numărătoarea inversă, îți doresc ca în Noul An să ai parte cel puțin de:

SĂNĂTATE! ;), Noroc, Magie, Speranță; Curaj ;), Exuberanță și energie, Putere, Potență (de orice natură), Atitudine (pozitivă)!, Devotament!, Credință!, Iertare, Entuziasm,

să dai dovadă de: Caracter, Curaj, Devotament, Entuziasm,

să fii: Vajnic, Constant!, Respectuos!, Competent, Ferm!, Iubăreț, o Minune (în viața cuiva), Jovial, Liber, Jucăuș, Joyeux  și grijuliu

și să ții minte un lucru de la „Mmmpâpâde!” :

Nothing is impossible!

Să-ți faci un An Fain, așa cum ți-l dorești!

PS: Pentru mai multe urări de bine, traduse în mai multe limbi străine de către niște oameni minunați, apasă pe poza de mai sus. 🙂

Happy New Year, Frohes Neues Jahr, سنة سعيدة Sana Saïda, Assugwas Amaynu, Bloavezh mad, Bon any nou, Saehae bok mani bat eu sae yo, Pace e salute, Próspero año nuevo, Head uut aastat, Onnelistta uutta vuotta, Bonne année, bonne santé. , Gutt Naujohr, Shana Tova, Boldog Új Évet, Selamat tahun baru, Felice anno nuovo, Akemashite omedetô gozaimasu, Selamat tahun baru, Gelukkig nieuwjaar, Godt nytt år, Szczęśliwego Nowego Roku, Feliz ano novo, Cчастливого нового года, Gott nytt år, Šťastný nový rok, Щасливого нового року, Chúc mừng năm mới, 新年快乐

Partajează asta:

Salutare,

Pe măsură ce trec anii, cei mai mulți dintre noi uităm uneori, în rutina cotidianului, care sunt lucrurile ori prioritățile cu adevărat importante în viață. Uităm de noi, uităm de cei dragi nouă, de faptul că trăim și că, mai întotdeauna, nu TREBUIE să facem nimic mai mult sau mai puțin decât să fim acolo, prezenți cu sufletul deschis, cu zâmbetul pe buze, alături de cei pe care-i prețuim…

Sper să urmăriți și o „reclamă” care îmi tot revine printre mesajele publicitare de ceva vreme și evidențiază într-un mod excepțional un mesaj simplu, de la suflet la suflet, și anume că

Timpul tău este cel mai de preț cadou pe care îl poți face cuiva-drag.

„Time is the most beautiful gift one can make another.”

Tu ce alegi să faci anul acesta de sărbători? 🙂

Și nu numai … 😉

Partajează asta:

Salutare,

Au trecut anii și mi-am alocat tot mai puțin timp scrisului de plăcere, pe când zilnic scriu zeci de pagini în interes de serviciu.

Lumea din jur îmi mai atrage atenția că sunt prea critic la adresa instituțiilor statului, cu multe dintre ele colaborez frecvent.

Azi vreau să vă spun o poveste scurtă, o poveste despre normalitate în România, despre oameni deosebiți, despre bun simț și despre o educație care sigur nu se învață la școală.

Cu ceva vreme în urmă, la finele lui Septembrie, am fost la Trezorerie să fac niște plăți. Ca orice „corporatist” ce se respectă am ajuns pe când aproape se încuiau ușile. Din grabă, neatenție și alți factori perturbatori, am uitat să iau/cer restul de bani ce ar fi trebuit să mi-i dea doamna de la caserie.

După vreo câteva ore pe seară, în drum spre casă după ce am terminat cu alergatul, mi-am dat seama ce s-a petrecut, ce-am făcut, și mi-am luat gândul de la suma respectivă, nu exagerat de mare de altfel.

SURPRIZĂ!

Mă pomenesc la un moment dat pe cont cu niște bani, exact suma respectivă, pe care cel mai probabil doamna, când și-a făcut închiderea pe ziua respectivă, a văzut de unde i-au rămas „banii de ciubuc”. Dar, în loc să-i păstreze – deși nu aveam nici o dovadă că am luat sau nu restul, a decis să mi-i vireze pe cont.

Morala: Funcționarii publici sunt OAMENI, marea majoritate cu simț civic și bun simț.

Se poate să faci o faptă bună, indiferent de poziția pe care o ocupi în societate, trebuie doar să-ți faci timp să te pui în pantofii celuilalt.

Așa DA!

#exempledebunepractici #luncanus #statulnutefură

Partajează asta:

Dragi cititori din mediul online și offline,
Avem deosebita plăcere să vă invităm la prezentarea de carte „Zilele amanților”, de Corina Ozon, ce va avea loc în Tîrgu Mureș, în data de 9 mai 2015, începând cu orele 18.30, la Atelierul de Cafea (Romarta).
La eveniment vor participa oameni de cultură și de presă a căror identitate o veți afla la fața locului. În cadrul evenimentului va avea loc și o reprezentație de tango argentinian ce va fi oferită de Veronica și Mircea de la „Tengo Tango” Tîrgu Mureș.
„Zilele amanţilor“ este romanul de debut al Corinei Ozon, o carte care a devenit rapid obligatorie de citit, pe reţelele de socializare şi nu numai. A ocupat locul 2 în topul preferinţelor cititorilor Bookaholic, pentru romanele apărute în 2014. Se află la al treilea tiraj în numai șase luni.
„Cartea se citeşte uşor, e cinică, e vie, are tot ce îi trebuie pentru a deveni un success“ – Ştefan Caraman
Corina Ozon este timişoreancă de loc, adoptată cu dragoste de Bucureşti. A făcut 10 ani de jurnalism de investigaţie în presa scrisă (ziarul „Ora”) şi televiziune (Antena 1), şi un update de 2 ani în producţie tv (Intact Media Group). Convertită de alţi 10 ani la PR & Comunicare, pe care le gestionează în prezent la CN Imprimeria Naţională SA, este absolventă a Programului MBA INDE-CNAM Paris, promoţia 2010, şi mamă de liceană – Iulia. Acestea sunt cele două lucruri cu care se mândreşte cel mai mult. Al treilea va fi cartea „Zilele amanţilor”, probabil. Cartea a fost începută pe un blog, în stadiul de postare spre relaxarea cititorilor, care au cerut după fiecare episod continuarea. Şi acum, după apariţia cărţii, încă o mai cer.
Acest eveniment este unul dintre cele mai bune moduri de a vă petrece seara în compania unor iubitori de artă contemporană care lasă prejudecățile acasă și ni se alătură într-o atmosferă încărcată de bună-dispoziție.
Pentru confirmarea participării vă rugăm să completați formularul de prezență  sau să luați legătura cu Petru Luncan – 0745462132 sau info@luncanus.ro

Vă așteptăm cu drag!

Partajează asta:

Bună dragii mei,

Știu, pare c-am uitat de voi, dar nu-i așa. Nu am uitat, doar că timpul dedicat scrisului de plăcere este tot mai puțin…
Au trecut mai bine de două luni de când vreau să vă spun că toate au un sens și un rost în viață. Oricine își dă seama de asta dacă trăiește și nu doar ființează pe pământ.
Era o zi plină, ca de obicei – un telefon, o întâlnire la notar, nimic nou.
Mi-am făcut treaba repede și bine și ies cu domnul, cetățean elvețian, de la notar. Îmi zice Eric (întrucât am trecut unanim și direct în registrul familiar) că vrea să ia un taxi. I-am zis să mergem împreună spre centru și-i arăt de unde, ulterior am aflat că și el cunoștea destul de bine orașul.
În cei 300 de metri până-n centru, ne-am apucat de un „small chat” și l-am întrebat una-alta de Elveția, de România, dacă a avut timp să ne viziteze țara, păreri despre puținul ce l-a văzut șamd.
Pe durata celor nici trei minute s-a creat legătura – o legătură pe care o pot înțelege doar cei care au prieteni, prieteni adevărați, cu care se întâlnesc după ani buni și își dau seama că au reluat discuțiile de acolo de unde le-au lăsat cu mult timp în urmă, că se cunosc de când lumea și pot vorbi fără ocolișuri. Am abordat cel puțin cinci subiecte diferite și am ajuns să vorbim în poartă ca babele la țară – ajunsesem „acasă”. Ne-am oprit în mijlocul trotuarului să își termine ideea. Îi întind apoi cartea de vizită și îi dau binețe, atunci se uită la mine, zâmbește și zice: Ai timp de o cafea?
Mă uit la el și, fără să clipesc, zic: Da, bineînțeles! Mă gândeam că poate îmi mai reîncarc bateriile pentru încă vreo câteva ore cu o cafea bună.
Vorbim, vorbim, intrăm în local vorbind și ne punem la masă fără să facem pauză, apoi comandăm repede. Un om remarcabil, foarte inteligent, care cunoștea multe – nu vreau să vorbesc despre statutul său social…
Am vorbit multe, deși nu am petrecut mult timp împreună – vreo două ore bune cu „un străin” care vorbea în aceeași limbă – a adevărului și înțelepciunii. Vouă încerc să vă prezint succint esențialul.
Am vorbit despre Elveția și sistemul elvețian în general, am vorbit despre România și situația ei actuală, despre comunism, despre vecinii maghiari și viza de State, despre asiaticii care merg la studii în Elveția doar pentru ca apoi să obțină viza de State și să transforme The American Dream în realitate, despre unguri și autonomie, despre sași și țigani – inclusiv problema comunității europene legată de migrația romilor, despre români, problemele lor și emigrare …
Dintre toate acestea sunt cel puțin trei aspecte despre care merită să vă vorbesc.
I. Sistemul elvețian – vorbind despre perfecțiunea și perfectibilitatea susținută a acestuia, i-am spus de inițiativa civică a unor privați (despre care v-am povestit în seria Elveția) și mi-am exprimat părerea obiectivă privitor la acest sistem elvețian de sănătate. Aici s-a uitat la mine și și-a deschis sufletul în fața unui străin. Nu mai bine de un an, avuse un atac cerebral – jumătatea stângă a corpului i-a fost paralizată total, iar medicii erau oarecum rezervați. Dar eu aveam în fața mea un om complet funcțional, fără ticuri nervoase, fără orice semn care să trădeze un astfel de eveniment. A continuat și mi-a spus că în nici șase luni era pe picioare, că anul acesta a trebuit să plătească o franșiză mărită și că acum plătește 50% din veniturile sale (nu am întrebat suma, însă din ce am vorbit nu-i una neînsemnată) doar pentru asigurarea medicală – una ce conține cu adevărat servicii complete. Parol!
Aici am făcut o paralelă cu sistemul românesc de sănătate – un sistem care e paradoxal, sistemul de urgență, reanimare și descarcerare este unul deosebit, în timp ce sistemul intra-spitalicesc mai că te condamnă la moarte. A aprobat gânditor și mi-a spus o pățanie de-a lui de pe vremea primelor sale voiaje în România.
Când a născut partenera sa, a rămas uimit când aceasta l-a sunat și i-a spus să schimbe o sumă de bani și să i-o ducă la spital. Era tare nedumerit și a întrebat-o pentru ce are nevoie, asigurarea de sănătate ar fi trebuit să-i acopere toate nevoile – se gândea el, îi dusese toate obiectele de uz personal necesare. A rămas uimit când a aflat că sunt bani pentru așa numitele „atenții” pe care sistemul le încurajează să existe și să se mențină – asistente, moașe, infirmiere, medici, nimeni nu a fost trecut cu vederea.
Atunci și-a dat seama ce se întâmplă aici. A mai vizitat locuri, a mai vorbit cu oameni și a învățat că aici nu-i ca acolo, de aceea vine doar când e musai în România.
În Elveția, acuma nu vă mai vorbesc despre oameni, ci despre alte viețuitoare ale regnului animal, legea îți interzice să ai un singur animal – orice-ar fi, câine, oaie, vită. Dacă e singur e predispus la tristețe, depresie, disconfort. Și atunci trebuie să ții perechi, ca-n Arca lui Noe. Poți ține unul singur doar dacă pe o rază de 50-100 de metri este un vecin care are un alt animal din aceeași rasă, să-și țină de urât. 😉
Parcă eram la cinema, la un film de Oscar care te duce și te lasă cu gândul aievea. Adică lor le pasă de „sentimentele” animalelor în aceeași măsură ca de cele ale oamenilor? Da, le pasă!
În plus, dacă vrei să tai un pom/copac ce are diametrul trunchiului mai mare de 20 de cm ai nevoie de aprobare de la primărie, vine specialistul, constată că e bolnav sau verifică motivele invocate pentru tăierea acestuia și aprobă sau nu tăierea. Dacă se obține aprobarea, cetățeanul este obligat prin lege să replanteze exact în același loc.
Mai sa-mi mușc limba. Adică la noi s-au defrișat în ultimii douăzeci de ani peste 400.000 de ha și nimeni n-are nicio treabă? Aproape nimănui nu-i pasă de alunecări de teren, cutremure, infestarea apelor și alte calamități cauzate de defrișarea masivă și lor le pasă de un pom?
Atunci mi-am adus aminte de bunicul, un om remarcabil, de o bunătate nemaiîntîlnită, odihnească-i-se sufletul în pace! Acum aproape două decenii mergeam la cosit cu el și, zburdalnic fiind, încâlceam iarba, iar când vedeam câte-un puiet de brad îi spuneam să-l ocolească, să nu-l taie, și el, cu blandețe-n privire, mă asculta și îi mai lăsa ici colea, zicând că nu putem să-i lăsăm pe toți.
Iată câțiva dintre acei brazi ocoliți de coasă acum aproape două decenii

Copyright Petru Luncan

Acuma gândiți-vă pe când se vor re-împăduri, fără nici un ajutor din partea noastră, cele 400.000 de ha prădate și risipite…

II. Oameni și mentalități – încercam să fac o comparație între oameni, între popoare, între idei. Noi doi gândim la fel, îmi spuneam. Oare câți mai gândesc ca noi? Și mi s-a întrerupt gândul în timp ce-mi spunea că, pe lângă respectul față de animale și elementele naturale, elvețienii manifestă un respect enorm față de oameni. Adică, dacă ai bani și idei năstrușnice – de exemplu, să-ți faci piscină în curte sau pe casă, se va face referendum local și se va vota de către comunitate pentru sau împotriva autorizării construirii respectivei piscine. Nu vă mai zic ce-mi veni-n minte făcând comparația cu anumite întâmplări de pe la noi legate de autorizațiile de construcții și reamenajări …
Și pe când credeam că nimic nu mă mai poate surprinde deviem spre o discuție legată de localuri – cafenele, restaurante, și mă lovește din nou nostalgia trecutului și a unui probabil viitor. În Elveția, personalul din restaurante (în speță bucătarii) câștigă atât de bine încât lucrează după un program de basm – de la 9-10 până la 14 și apoi de la 16-17 până la 20. Adică acolo nu merge omul să stea toată ziua la restaurant pentru 1-2 clienți care se pomenesc că le e foame, cu toții au un program atât de bine stabilit încât au o libertate de mișcare de neînchipuit. În plus, pentru a stimula legăturile familiale, mai toate restaurantele sunt închise de sărbători, excepție făcând după-masa și noaptea de Anul Nou.
Aici am tăcut puțin și am întrebat: Dar la voi cum se distrează lumea de sărbători? Mi-a răspuns scurt: În familie. Preponderent tinerii mai pleacă cu prietenii în stațiuni montane, în rest, spiritul familiei dăinuie peste ținut. Bineînțeles stimulat și de faptul că la ei patronul și angajații nu încearcă să umple în câteva zile golul imens de peste an… ca la noi.
Și i-am zis: Păi, dacă lumea are tot ce-i trebuie, cine mai lucrează de sărbători. Aici a zâmbit și a spus: Cei care vin să lucreze în Elveția, cei care vin pentru bani și cei care vor să fie câteva ore cu prietenii din comunitate.
De aici și până la cei care vin pentru cerșit nu a fost decât un pas mic de tot. Mi-a mărturisit că, dintre toate etniile care lucrează în Elveția – un loc unde multiculturalitatea este la ea acasă, prezența țiganilor este un aspect ce a devenit îngrijorător pentru elvețieni. Asta pentru că, aidoma popoarelor migratoare, aceștia nu fac decât să speculeze portițe din sistemul elvețian, care în mare parte e clădit și pe respect față de celălalt și din bun-simț, și încearcă să obțină foloase necuvenite. Drept pentru care, mi-a spus că în câteva luni va avea loc un referendum (național) cu privire la această problemă în ce privește restricționarea accesului lor în Confederație și expulzarea celor care au cauzat probleme de pe teritotiul elvețian.
(Notă pentru cei care vor să mă acuze de rasism – termenul de țigan a fost utilizat cu dublă-valență. Trebuie să precizez că Eric cunoștea destul de bine diferența dintre cei doi termeni: țigan și rom, detalii ce le-am mai dezbătut și noi puțin.)
De la țiganii care efectiv îi asediază pe alții am ajuns la dorința lor de a fugi din România, ajungând până în trecutul comunist.
Mărturisesc că nivelul lui de cunoștințe m-a impresionat, am vorbit despre fuga Regelui Mihai, despre Gheorghiu Dej și Ceaușescu, despre politici și libertăți, drepturi oprimate și obligații, lipsa de asumare a conștiinței naționale și căderea în păcat a României.
Așa am ajuns să discutăm despre mentalitatea româniilor, despre această dorință de evadare, de părăsire a patriei și refugiul în alte state, cauză foarte probabilă a anilor de opresiune comunistă (în care orice acțiune întreprindeai, aceasta îți era oarecum indusă, când re-acționai în funcție de stimulul dat la ordin de către Partid). Pierderea conștiinței naționale ca urmare a perimării simțămintelor cetățenilor după ’90, când după ani de opresiune a venit libertatea, o libertate ce am asemănat-o cu bezmeticirea unui orb într-o mină de cărbune, cu pribegia unor ciobani în căutarea aurului, în urma căreia nu am rămas decât mânjiți cu niște praf de stele, de dorințe, de idealuri, de trăiri spre care tindem, însă ne este frică să ni le asumăm ca popor.
Această libertate haotică de care am avut parte după Revoluție nu a făcut decât să adâncească criza personalității sociale a românilor. Lipsa de orânduire, guvernările proaste ce s-au succedat, pervertirea, corupția, lipsa de spirit civic instaurată an de an, dar mai ales promulgarea legilor care au favorizat și ele decăderea economică, socială, culturală și de personalitate a românilor, toate acestea au stat la crearea fundației dorinței de a pleca a românilor. Nu contează unde, numai să plece din țara lor. Aici mi-a zâmbit și mi-a spus că la rându-i este imigrant în Elveția (adică nu are cel puțin 3 generații ascendente în arborele genealogic care să fie get-beget cetățeni ai Confederației Elvețiene).
Aici mi-a spus că, așa cum vede el lucrurile, inclusiv din trăirile sale și ale străbunilor săi, această incapacitate de redresare a românilor și a României este oarecum auto-sugerată, ca să nu-i zic auto-impusă. După mai bine de două decenii în care s-a vrut, dar nu s-a încercat, s-a creat un soi de divizare a personalității sociale, o retragere în sine a românului și o cufundare în indiferență – De ce să fac eu? Nimeni nu mă ajută! Nimeni nu mă susține! Statul este contra mea.
Păi, da! Statul și-a schimbat statutul și nu mai este ce a fost. Însă fiecare cetățean este membru al statului.
Și atunci mi-a zis: Am cunoscut (personal și profesional) români de multe feluri, cu potențial – harnici, inteligenți, capabili de lucruri mărețe, însă la toți am observat un lucru – toți spuneau că ceea ce vor nu se poate realiza în România, că, pe lângă multa muncă ce trebuie să o depună, nu mai au și puterea să lupte cu statul. Și mi-a zis că nu înțelege. Că a citit și el, și a văzut că avem și noi legi bune, aliniate la cele ale UE. Aici am putut spune doar atât – corupție și nerespectarea legilor – cam astea ar fi problemele din punctul meu de vedere. Și mi-a dat dreptate într-o anumită măsură.
Mi-a mai zis că îi admiră mai mult pe cei care părăsesc pământul natal ca ultimă soluție, decât pe cei ce fug primii de îndată ce se ivește ocazia. Pentru că cel ce va fugi, va fugi de oriunde dă de greu, însă cel care încearcă și face tot posibilul, acela va face aidoma oriunde se va afla.
Atunci mi-am adus aminte de o discuție din avion avută cu o doamnă ce stă la Bruxelles. S-a terminat cu următoarea concluzie: românii sunt adevărați specialiști, realizează proiecte excepționale dacă sunt îndrumați de sau dacă acestea sunt făcute în parteneriat cu străinii; în schimb, atunci când ei trebuie să se organizeze și să fie lideri, să fie ei și cap și picioare, și proiectanți și producători, se pierd, nu se descurcă și din măreția proiectului nu iese decât un fel de gulaș la ceaun ce se acrește repede.
Poate că așa o fi …

III. Elveția și restul lumii – Aici am ajuns la concluzia că nu neapărat oamenii din România sunt problema, ci modul lor de gândire, felul în care se raportează unii la alții și la problemele existente.
Elveția este acolo unde este astăzi pentru că a știut și știe să dea naștere plusului de valoare ce îl aduce oricărui produs fabricat – ceasuri, ciocolată, haine, echipamente, până la produsele intangibile la care excelează – servicii bancare, asigurări, comerț, etc.
Adică aproape jumătate din Microsoft au fost pe-o vreme români. Medici de renume români lucrează în spitale de renume din afara țării. Specialiști din multe alte domenii pleacă. De ce? Pentru că statul îi constrânge să o facă sau pentru că ei se constrâng să plece?
Totul ține de suflet, de gândire.
Aici i-am dat dreptate. E ca și cum ai bea, fuma, consuma fel și fel de droguri încă din tinerețe și ai avea pretenția să trăiești 100 de ani. Sau mânânci toată ziua numai cărnuri (sau tot ce-ți cade la mână), nu faci mișcare, nu ai grijă de tine și mergi și urlii la doctor că e incapabil să te trateze. Aici e plusul de valoare de care vorbeam, aici Elveția va ieși mereu învingătoare.
Și nici nu ne-am dat seama cum a zburat timpul, cum au trecut orele și ne-am pomenit că ne scuzăm unul față de altul că nu mai putem continua discuțiile. Asta după ce a rămas uimit că mi-am putut rupe atâta timp pentru „povești”.
Doamne-ți mulțam că dau peste astfel de oameni! Sunt o adevărată bogăție mobilă, un izvor de cunoaștere și de auto-cunoaștere.

Morala poveștii
Mi-am dat seama încă o dată că elemente pe care eu personal le consider primordiale (tradiții, cultură, educație, sănătate, echilibru) se dovedesc a fi cu adevărat esențiale și îmi sunt prezentate ca atare de către persoane din alte țări.
Nimic nu se întâmplă fără rost și fără scop.
Astfel de oameni minunați pe care îi întâlnim „întâmplător” ne dau puterea de a merge mai departe. Ei ne confirmă că nu suntem singuri, că o vorbă spusă din suflet poate deschide alte suflete, că sinceritatea crezului nostru nu poate fi mimată și că nimic nu este zadarnic dacă este făcut cu încredere …
Trebuie doar să vrei și să transpiri puțin!

PS: Vă mulțumesc tuturor celor care ați reușit să citiți în întregime articolul! 🙂

Partajează asta:

Bună dragii mei,

Timpul trece, problemele rămân. Cel puțin unele dintre ele.

Că tot e vară și frumos pe-afară, vreau să vă spun o poveste scurtă de tot.

Pe vremea studenției făceam voluntariat. M-am înscris în „Dimanche” (denumirea completă Association d’amitié franco-roumaine Dimanche) din două motive: să-i ajut pe cei din jur să facă diferența între „bine și rău” și să-mi exersez nivelul de cunoaștere a limbii franceze. Nu căutați asociația, nu mai există.

Voluntarii, deși eram puțini, eram uniți și am reușit să facem niște evenimente destul de reușite cu ajutorul lui Stéphane (suivi-2008.blogspot.ro), al celor de la Teatrul Scena (Liviu Pancu), ADV (Carmen Ciulea) și mulți alții cărora le mulțumesc pentru implicare și îmi cer iertare că nu-i menționez…

Odată cu încheierea studiilor universitare am luat-o fiecare pe drumul nostru și am lăsat în urmă proiectul. Însă problemele abordate nu au dispărut, ele există încă în societate și vor dispărea numai odată cu aceasta.

Uneori mă gândesc că aș fi putut poate mai mult, și totuși știu că am făcut tot posibilul atunci, cu resursele ce le-am avut la dispoziție, în calitate de coordonator local al proiectului SUIVI la Tîrgu Mureș.

Proiectul SUIVI a fost și continuă să fie, chiar dacă nu mai există o implicare activă decât din partea lui Stéphane, un proiect de prevenire și combatere a discriminării persoanelor cu HIV/SIDA. Și cum altfel s-ar fi putut realiza mai bine această acțiune dacă nu prin cultură? O cultură despre care am mai vorbit și în poveștile ce abordează Elveția și exemplul pe care aceasta îl dă, nu doar Europei, ci lumii întregi.

În timp păstrăm cu noi doar amintirile, amintiri ale unei societăți bolnave care, în loc să se îndrepte către însănătoșire, se auto-îmbolnăvește pe zi ce trece, în primul rând datorită modului de gândire al cetățeniilor care tind tot mai mult să treacă de la gradul de oameni la cel de indivizi.

Ca mărturie a celor ce au fost stă un reportaj realizat de TVR Tîrgu Mureș. Echipei care a realizat materialul, cu participarea d-lui Vasile Braic, îi mai mulțumesc încă o dată pe această cale pentru implicare.

Reportaj – SIDA și cultură la Tîrgu Mureș

Pentru că nemurirea nu poate exista, încercăm să o aducem mai aproape trimițând astfel de mesaje în eter.

Înainte de a judeca sau de a cataloga într-un anume fel pe cineva vă rog să faceți doar atât: încercați să vă imaginați cum ar fi dacă ați fi în locul celuilalt…

Închei cu un mesaj cultural-artistic și vă doresc numai bine și multă sănătate!

PS: Folosiți prezervativul!

„Love Message is a song that was created by Scooter, Masterboy, E-Rotic, Mr. President, Fun Factory, Worlds Apart & U96 in 1996 as a message about preventing AIDS.
This song appears on DMA Dance: Eurodance Vol. 2.”

NO COPYRIGHT INFRINGEMENT INTENDED. All content belongs to it’s rightful owners.

Partajează asta:

Bună dragii mei,

Vreau să vă spun că am nevoie de ajutorul vostru în completarea următorului chestionar legat de „dinamica” vieții voastre cotidiene.

Chestionar rutina zilnică

Vă mai spun că nu vă va răpi mai mult de 5 minute din prețiosul vostru timp.

Vă mulțumesc anticipat pentru timpul acordat și vă doresc toate cele bune!

Petru

PS: Le mulțumesc frumos celor mai activi dintre voi care ați completat deja chestionarul!

Partajează asta:

Bună dragii mei,

Vreau să vă anunț că prin Ordinul Ministerului Justitiei nr. 1759/C/24.05. 2013, s-a aprobat Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, republicată.

Astfel au loc schimbări importante în ce privește activitatea de traduceri și legalizarea notarială a traducerilor.

Ordinul îl puteți descărca în întregime accesând Ordinul MJ 1759_C_2013

Prin urmare, stimați colegi vă anunț că trebuie să ne conformăm noilor prevederi de procedură descrise la paginile 79-81 din prezentul Ordin, iar pe dvs. stimați clienți vă rog să luați aminte la cele de mai sus și să verificați ca documentele traduse și legalizate primite să fie conforme cerințelor legale.

Vă doresc tuturor numai bine și succes pe mai departe!